„Teatrul de imagine ” în contexul psihodramei sau dramaterapiei

Simona Simionof

Nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 2008, pionier al teatrului experimental şi social, Augusto Boal speculează genial materialitatea creativă în contextul teatral. El simte inteligent imperiozitatea transpunerii dramaturgice în spaţiul cerut de aceasta, ajutând astfel performerul, fie că este vorba de profesionist sau amator, să identifice cu uşurinţă instrumentele necesare în actul creativ artistic.
În acest fel, intuitiv sau nu, Augusto Boal dă naştere unei noi forme de teatru care, cu uşurinţă şi în conformitate cu metodica de expunere proprie, poartă denumirea de teatru de imagine. Autorul îşi plasează forma creativă într-un spaţiu nonconformist pentru teatrul clasic, dar real în context social. Imaginea devine măsura şi panaceul trăirilor intriseci ale participanţilor, nefiind in nici un fel alterată de alte considerente (este curăţată de toate elementele care i-ar putea schimba forma: dialoguri, sensuri sau contra-sensuri, acţiuni sau contra-acţiuni). El îşi mută actorii de pe scenă, într-un spaţiu extern, urmărind astfel creearea expunerii sociale, a arealului socio-uman în care artistul să se poată identifica cu uşurinţă în context, să aducă nota dramatică utilă în sensul scopului teatral şi nu în ultimul rând să reducă forma negativă a acţiunii la cel puţin o conturare neutrală.


Proiecţia lui Boal nu se opreşte doar la reducerea cantitativă a informaţiilor creative, ci doreşte implicarea psihică şi fizică a spectatorului ( „teatrul forum”, dar din care , în discuţia noastră vom păstra doar caracterul de lucru în grup al acestuia). În contextul dat, nu doar performerul îşi găseşte cu uşurinţă calea creativă, ci şi spectatorul, care îşi defineşte cu claritate realitatea imediată. „Proxemica teatrală” ( cf N Mandea) îşi lărgeşte definiţia şi capătă noi sensuri arhitecturale. Ea participă la desfăşurarea scenei, activ, umplând „spaţiul gol” al lui P. Brook.
Participarea activă a tuturor elemenetelor teatrale dau un sens de complet întregului înţeles creativ. Fiecare dintre participanţii enumeraţi mai sus, îşi croieste propriul drum perceptiv şi receptiv, vibrând astfel în ambele sensuri – înspre scenă şi dinspre scenă. Practic Boal defineşte o noua geometrie a spaţiului artistic.
Interacţiunea , spontaneitatea şi caracterul socio-uman creează un efect de boomerang între performer şi spectator şi viceversa. Informaţia are un caracter definit,clar şi este „ purificată” creativ, „lăsând-o fără alte adaosuri”. (cf Tian Dayton). Ea capătă aspect introspectiv, participanţilor deschizându-li-se drumul către Eul propriu, către Sine. Se regăsesc, se acceptă, se evaluează.
Sensul teatrului se corelează cu necesitatea individuală, dar evaluată „sociometric”. ( cf I L Moreno )
Acel „ pattern of behavior” (cf N. Mandea) devine o formă expusă de cognitivitate creativă, un model transcendent în spaţiul psihologic personal al celor implicaţi.
Indiferent că vorbim de performeri adulţi sau copii, de spaţiul temporal sau social, teatrul de imaginese defineşte ca fiind un „link” între creativitatea emoţională şi emoţia socială.
La o atentă analiză remarcăm versatilitatea metodică aplicată atât în teatrul de imagine baolian cît şi în instrumentarea de caz în psihodramă. Aceasta presupune o metodică clară, determinată şi fluentă. Spaţiul terapeutic nu mai stabileşte doar proxemica teatrală (dar o păstrează ca instrument), cât mai ales spaţiul personal imediat al Protagonistului)
Psihodrama capătă valenţe creative şi se poate determina ca parte integrantă a introspecţiei şi transcederii sinelui creator către o zonă externă.
Prin metoda psihodramatică se urmăreşte recreearea spaţiului psihologic de referinţă al Protagonistului, şi deschiderea canalelor psihologice introspective.
Îndemânarea şi experienţa psihoterapeutului capătă valenţe strict coordinative în plan real, extern , întregul rol creativ revenindu-i strict Protagonistului. Îndrumătorul psihoterapeut poate oferi spre utilizare instrumente tipice ale pedagogiei teatrale clasice. Costumul (în cazul lucrului cu copii,capătă valenţe terapeutice, în sine), personaje (caractere teatrale) ce se regăsesc în zona de interes a Protagonistului (personaje reale care au avut rol important în desfăşurarea faptelor traumatice pentru acesta), sunete ( în general concordante cu intensitatea trăirilor Protagonistului sau antitetice, în situaţia în care se doreşte liniştirea pacientului sau relaxarea acestuia), şi nu în ultimul rând spaţialitatea teatrului de imagine. Determinarea pr-zisă a metodei constituie un ajutor, un impuls important în drumul intrisec şi introspectiv pe care Protagonistul îl va parcurge, fără a influenţa rezultatul terapiei propriu-zise. Găsirea spaţiului corect (şi aici principalul rol îl are versatilitatea metodică a coordonatorului şi abilitatea lui creativă) constituie o provocare importantă în munca terapeutului iar acceptarea acesteia ca parte integrantă în terapia prin teatru individuală sau de grup dă rezultatele sperate. (vezi – cazul Utoya, Norvegia, 21.iulie.2011)
Trebuie menţionat că utilizarea teatrului de imagine în psihoterapie sau dramaterapie poate constitui declanşatorul terapeutic atât de util în procesul de regăsire individuală a Protagonistului. Metoda presupune abilitate şi cunoaştere a metodei teatrale, dar şi pozitivitatea tipică lucrului în aria terapiilor complementare.

%d bloggers like this: